(extras din Misterele Şcolii Zamolxiene)
Simţind gustul amar al
decăderii şcolii pitagoreice, dar şi datorită unei puternice viziuni, Zamolxe părăseşte
şcoala crotoniană şi se îndreaptă spre ţinuturile natale. Deşi intuise sfârşitul
cetăţii, Zamolxe nu renunţase şi la visul lui Pitagora. Avea însă unele puncte
diferite de vedere.
Înainte de a pleca, între
Zamolxe şi Pitagora se iscaseră câteva disensiuni, referitor la doctrina şcolii.
Dintre acestea amintesc:
- Fiziognomia. Aceasta nu
reprezenta pentru Zamolxe un criteriu demn de luat în seamă. Spre deosebire de
Pitagora, Zamolxe avea un simţ subtil mult mai dezvoltat. Pitagora considera că
cele mai importante aspecte ale caracterului se imprimau pe faţa omului,
asemenea unui mulaj de ghips. Zamolxe ştia (şi simţea acest lucru) că sunt mai
multe straturi ale caracterului, şi că în spatele unei feţe dure şi rigide, se
pot ascunde nenumărate comori spirituale. Deşi i-a demonstrat acest lucru de câteva
ori - şi nu odată l-a avertizat că, uneori, însăşi Zeii îşi i-au chip de
dobitoace -, Pitagora nu a vrut să renunţe la acest criteriu.
- Numărul. Nu puţini au
fost cei care l-au avertizat pe Pitagora că exista un mare risc să asociezi
cauzele prime cu numerele, căci se putea face confuzia între cauze şi efecte
(aspect evidenţiat şi de Aristotel). Mai mult, a căutat să „matematizeze”
inclusiv stările sufleteşti. Muzica a fost puternic matematizată, poezia la
fel. Încet-încet, se depărta de vibraţie, de trăire, de uniunea cu Natura, de
stările sublime (de necuantificat) ale sufletului.
- Implicarea în treburile
politice şi militare. Zamolxe considera acest lucru ca fiind extrem de riscant;
considera că singura formă de cucerire trebuie să fie prin inimă, prin frumos,
prin armonie, prin ştiinţă şi prin cultură. Acestea erau, la început, şi ideile
lui Pitagora, dar ulterior ceva s-a schimbat în convingerile sale.
- Pitagora considera că omului îi
sunt date anumite puteri, peste care nu putea trece. Considera că saltul
evolutiv (de la om la semizeu) se făcea doar prin bunăvoinţa zeilor şi nu
depindea de om. Zamolxe nu credea aceasta şi considera că această atitudine
pune o puternică barieră aspiraţiilor către lumea divină.
- Pitagora considera că patima
pentru propria înfăţişare (egoul) ar fi eradicată chiar după primii ani de
şcoală asiduă (la stadiul de „ascultător”). Zamolxe ştia că egoul nu poate fi
eliminat atâta vreme cât sufletul este încă închis într-un trup, şi că aşteaptă
ca o vulpe la pândă momentul potrivit pentru a se manifesta. Ulterior, după
câştigarea bătăliei cu sybarienii, însuşi Pitagora fusese uimit şi şocat de
cruzimea unora dintre discipoli. Zamolxe îl avertizase că egoul nu poate fi
eliminat, dar că poate fi educat şi transformat, din personalitate în
individualitate. Aceasta s-ar face prin schimbarea motorului animator al
sufletului, adică dorinţa urma să fie înlocuită de aspiraţie.
- Contrariile bine-rău şi
lumină-întuneric nu erau agreate de Zamolxe, în sensul lor literal, deoarece
considera că au un efect cauzal necorespunzător (dualitate rigidă) în mintea
neofitului. Ulterior (în şcoala zamolxiană) le-a schimbat cu armonie
albă-armonie neagră şi vizibil-invizibil.
Bazele şcolii zamolxiene
În timp ce scriam despre începuturile
şcolii zamolxiene (fiind în semitransă), datorită influenţei mai puternice a
componentei emoţionale, nu am putut trece şi alte detalii foarte importante. În
timpul unei conexiuni, Zamolxe mi-a transmis să trec şi aceste detalii
„tehnice”, deoarece sunt extrem de importante.
Şcoala fondată de Zamolxe avea la bază
multe elemente din şcolile spirituale ale vremii (cunoscute sub numele de şcoli
ale misterelor. Înainte de a se intra efectiv în primul an de pregătire, exista
o perioadă de jumătate de an în care discipolul trebuia să se adapteze
regimului sever de pregătire. Izolarea faţă de comunitate (şi familie), hrana
(care devenea vegetariana naturistă, deci netrecută prin foc) şi potolirea
dorinţelor cărnii (înfrânarea sexualităţii instinctive) erau primele deprinse.
După cele şase luni de pregătire, cei care
simţeau că drumul lor este alături de Zamolxe şi învăţători, urmau o pregătire
pe ansamblul corp-minte-suflet.
În principiu, se aveau în vedere opt
„materii”:
1. Disciplina: ascultare, studiu,
hărnicie, cumpătare, perseverenţă.
2. Cultivarea virtuţilor:
iubire, voinţă, curaj, răbdare, modestie.
3. Obiectivele:
pacea, dreptatea, adevărul, unitatea, progresul.
4. Autocunoaştere:
personalitate şi individualitate; intenţie-imagine-emoţie; gând-cuvânt-faptă;
suflet-minte-trup.
5. Eliberările: detaşare,
concentrare, imaginaţie, armonie, frumuseţe.
6. Autodezvoltarea: mărirea
câmpului vital, creşterea gradului de conştienţă, extinderea simţurilor.
7. Cauzalitate: Rezonanţă
- Convergenţă - Sincronicitate - Ciclicitate - Corespondenţă - Unicitate.
8. Evoluţia spaţio-temporală: ordine-măsură-control,
înţelepciune, creaţie.
Spre deosebire de Pitagora, Zamolxe
introduce „numărul împuternicit”, un fel de vector multidimensional. Aşadar, pe
lângă număr, vectorul conţine şi alte componente esenţiale.
Pentru planul considerat 3D, vectorul are
(asemeni în fizică) un punct de aplicaţie (origine), o măsură (mărime) şi un
sens (direcţie). Secretul deţinerii controlului pe planul material era
atingerea echilibrului interior (descoperindu-se astfel originea), rafinarea şi
limpezirea minţii (pentru a se determina mărimea), apoi descoperirea sensului
de direcţie (conform schemei contrariilor).
Pentru planul considerat „al cauzelor de
jos” (e vorba de primul strat al spaţiului 4D), vectorul are zece componente.
Acestea sunt „amprente” ale celor zece contrarii din doctrina şcolii lui
Pitagora, cu deosebirea că Zamolxe face unele modificări:
1. Interior – Exterior
Înlocuieşte „limitat-nelimitat”, pe care
Zamolxe l-a considerat ca făcând parte din structura dinamică a planului
considerat „al cauzelor de sus”. Acest contrariu arată faptul că orice obiect,
forţă, fiinţă, idee, emoţie etc., face parte dintr-un proces dinamic. Ideea era
de a reuşi să se identifice dacă acel ceva (obiect, forţă, fiinţă, idee, emoţie) era în interiorul sau exteriorul schemei dinamice a procesului evolutiv personal.
2. Par – Impar
3. Unitate – Pluralitate
4. Dreapta – Stânga
5. Masculin – Feminin
6. Repaus – Mişcare
7. Drept – Curb
8. Vizibil – Invizibil (a
înlocuit „lumină-întuneric”).
Pentru cei mai mulţi, întunericul are o
conotaţie negativă, căci îl identifică cu necunoscutul, cu tenebrele. Multe persoane
au chiar o frică instinctivă faţă de întuneric. Zamolxe a evitat să considere
„întunericul” ca fiind ceva negativ, de aceea a preferat termenul „invizibil”.
În fapt, invizibilul este vizibilul... rămas încă neluminat.
9. Armonie albă – Armonie neagră (a
înlocuit vechiul „bine-rău”)
Perechea „bine-rău” era considerată, din
punct de vedere conceptual, cea mai rigidă dintre contrariile lui Pitagora.
Zamolxe considera că dualitatea bine-rău poate reprezenta un factor cauzal
personal, nu însă unul universal. Ştia foarte bine că, atât religiile cât şi
formele de orânduire laice ale vremii (în mare parte opresive), controlează
mulţimile prin frica armelor şi control mental, iar multe din mecanismele
controlului mental au la bază dualitatea bine-rău. Ceea ce unii numesc rău,
pentru înţelepţi este doar o altă formă a binelui.
Chiar dacă Zamolxe a împărţit acest
contrariu în mai multe „părţi” de contrarii (corect-incorect;
potrivit-nepotrivit, dificil-uşor etc.), întotdeauna a avut grijă să
evidenţieze faptul că „binele” şi „răul” sunt concepte foarte relative. El
numea, de exemplu, procesul de descompunere a materiei vii ca fiind parte din
armonia neagră, reprezentând procesul natural de desfacere şi recompunere al
elementelor.
Durerea, pierderea, nu erau considerate ca
fiind ceva rău prin definiţie, ci doar semnale (care arătau faptul că omul s-a
depărat de armonie („...iar cele neplăcute hrănesc mintea şi înţelepciunea
sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii).
10. Regulat – Neregulat (ca
şi proiecţie geometrică înlocuieşte „pătrat-dreptunghi” cu toate formele
geometrice bidimensionale).
Disciplina
Ascultarea: discipolii ascultau
atât de Zamolxe şi învăţători, cât şi de ceea ce le şoptea natura şi propriul
suflet. Nu dura atât de mult ca la şcoala lui Pitagora (până la cinci ani),
însă trebuiau percepute atât „cuvintele” trupului, cât şi pe cele ale
sufletului şi ale minţii. Fiind aproape de natură şi atent îndrumaţi de
învăţători, discipolii reuşeau să înţeleagă primele „şoapte” ale sufletului şi
ale minţii. Stări sufleteşti speciale, sentimente deosebite, percepţii fine,
senzaţii aparte, toate acestea formau noul limbaj care trebuia descifrat. Pas
cu pas, prindeau tot mai multă încredere în ei, iar „ochii şi urechile interne”
li se deschideau tot mai mult.
Studiul: studiau atât legile
frumoase (erau cu mult mai multe decât am reuşit eu să percep), cât şi aspecte
legate de corp, suflet şi minte. La acest stadiu se aveau în vedere deprinderea
cunoştinţelor predecesorilor, cu precădere ale bendiselor şi ale preoţilor lui
Gebeleizis. Adică învăţau despre cum poate fi vindecat corpul cu ajutorul
ierburilor, seminţelor, florilor, copacilor şi pietrelor. Deşi bendisele reprezentau doar o palidă copie a vechilor
preotese, erau totuşi foarte bune „farmaciste” ale naturii. Aveau succes însă
doar pe zona efectelor. Deşi ceremoniile de decernare a titlurilor lor (aveau
anumite grade) se desfăşurau cu precădere în cele patru perioade ale lunii
(lună nouă, primul pătrar, al doilea pătrar, lună plină), bendisele pierduseră
capacitatea de accesare a energiilor subtile lunare.
Preoţii lui Gebeleizis aveau unele cunoştinţe legate de energetica
organismului şi, până la un anumit punct, puteau fi de ajutor în foarte multe
situaţii. Dintre acestea amintesc:
- forme de masaj combinate cu anumite pietre (de râu sau de munte, în
funcţie de problema avută);
- atingerea focului, adică o formă de presopunctură, folosindu-se de pietre
fierbinţi. Unii dintre preoţii lui Gebeleizis simţeau dezechilibrele şi
blocajele energetice şi reuşeau să le deblocheze folosind palmele (lovituri sau
ciupituri în anumite zone ale pielii) şi atingerea pietrelor fierbinţi.
Bolnavul nu avea parte de un tratament dureros, ci doar de usturimi uşor
suportabile.
- tratau unele disfuncţii energetice şi psihice folosind sunetul. Foloseau
atât metalul cât şi anumite pietre pentru a genera sunete specifice. Tehnicile
fuseseră preluate de la perşi, iar ulterior au fost chiar perfecţionate de unii
dintre ei, combinându-se cu sunetele apei.
Hărnicia:
discipolilor li se dezvolta atât cultul muncii individuale cât şi cultul muncii
colective. Oamenii erau adesea asociaţi cu arborii fructiferi, iar faptul că
unii dintre daci nu prosperau, era considerată o ruşine.
La şcoala zamolxiană se muncea în egală
măsură pe toate cele trei planuri: exista o muncă fizică, una intelectuală
(studiul zilnic) şi o muncă de dezvoltare (inclusiv pentru dezvoltarea
capacităţilor considerate paranormale). Când vizitau comunităţile şi răspândeau
seminţele de lumină, adeseori discipolii participau la unele dintre proiectele
comunităţilor (lucrări de aducţiune, fântâni, case, hambare etc.).
Cumpătarea: discipolii erau
învăţaţi încă de la început că totul în această lume se bazează pe echilibru şi
bună proporţie. Natura era cel mai bun exemplu de echilibru şi bună proporţie,
de aceea, în desele peregrinări prin natură, discipolilor li se arătau în mod
direct toate acestea. Învăţau despre echilibrul şi armonia formelor, culorilor,
despre ciclurile zi-noapte, despre echilibrul forţelor contrarii şi modul de
acţiune ale acestora asupra elementelor.
Perseverenţa:
discipolii ştiau că nu trebuie cu niciun chip să se oprească din ceea ce aveau
de făcut. Pentru ei, nu exista punct final; ştiau că omul trebuie să se perfecţioneze
continuu, că nu existau limite, atât în cunoaştere cât şi în dezvoltare.
Superb! Abia astept sa-mi comand cartea.
RăspundețiȘtergere