ARBORELE VIETII DACIC (1)

În cei aproape 6000 de ani de istorie cunoscută, pe planeta noastră s-au ridicat foarte multe imperii. În tot acest timp au apărut (şi s-au dezvoltat) multe civilizaţii înfloritoare, în care arta, ca expozant al trăirilor sufleteşti, pare să fi atins culmea dezvoltării. Oricât de multe şi de înfloritoare au fost toate aceste civilizaţii, niciuna nu a putut să afle răspunsul la marile întrebări fundamentale ale omenirii: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Avem un scop? Care este acesta? Cine este Creatorul nostru? Care este rostul vieţii? Dar rostul morţii? Marile întrebări au devenit, fie speranţe, fie obsesii sau temeri. Ba chiar religii au fost înfiinţate plecând de la ele!

Odată cu trecerea timpului, aceste întrebări au încetat să mai devină „felinare” pentru căutările unor suflete în tenebrele timpului, astfel că doar puţini dintre artişti şi filozofi par să mai fie facinaţi de ele. Orice fel de răspunsuri s-au dovedit a fi himere... După cum bine se ştie, vânarea de himere aduce multă amărăciune în suflet, căci trecerea timpului smulge cu mare sete din puţinii ani ai omului.

Cu durere în suflet, omul a lăsat deoparte aceste întrebări şi a căutat ca măcar în puţinii săi ani de viaţă să trăiască în cel mai bun mod cu putinţă. Însă, şi acest lucru pare să fi dat multă bătaie de cap, asemenea marilor căutări.

Noile întrebări au devenit: Poate avea omul o viaţă fericită? Dacă da, cum? Putem avea o societate perfectă? Până unde poate merge omul?

Au fost chiar şi mari împăraţi, care au vrut să schimbe lumea după idealul lor. Ideile lor măreţe erau susţinute, din toate punctele de vedere, de imperiile pe care le conduceau. S-au pus în faţa propriilor lor armate, cu averi cum nici mintea nu poate cuprinde, şi au plecat să schimbe lumea. Totuşi, niciunul dintre aceşti împăraţi nu a reuşit să le facă oamenilor viaţa mai frumoasă. În schimb, au adus durere şi moarte. Încă o „palmă” - a câta oară? a fost dată omenirii. Cuvintele Ecleziastului păreau că răsună cu o şi mai puternică voce:

„Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână, şi toate se întorc în ţărână.

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui!”

Cu toate acestea, omul a căutat să fie mai mult decât un simplu „dobitoc”, care se bucură de ceea ce mănâncă şi bea. A căutat mai mult, a vrut mai mult, a putut mult! Şi chiar a găsit mai mult! Poat că a fost din mila „zeilor”, poate că au fost acte de revoltă ale unora, poate că au apărut dintr-o sforţare supraumană, sau poate că a fost doar întâmplarea!

În cadrul multor civilizaţii, viaţa omului a fost adesea asociată cu viaţa unui arbore. Ambii cresc dintr-o sămânţă, au nevoie de timp, hrană adecvată, soare, apă, foc şi pământ. Ambii au o puternică legătură cu pământul, din care îşi trag „seva” şi tăria, dar au şi o inefabilă comuniune cu cerul, cu Soarele, cu „hrana” din nori şi din stele.

După o vreme, atât omul cât şi arborele, îşi lasă la rândul lor sămânţa pe pământ, iar urmaşii lor vor continua să îmbogăţească grădina vieţii. La fel ca şi arborii, sunt unii oameni care dau roade bune, iar unii nu dau roade deloc. Unii lasă roade foarte amare iar alţii lasă roade otrăvitoare. Şi unii şi alţii ajung în acelaşi putregai al istoriei...

Plecând de la asemănarea dintre oameni şi aceste blânde fiinţe, în subconştientul marilor civilizaţii istorice s-a închegat arhetipul arborelui vieţii. Acest arhetip nu putea apărea decât în cadrul acelor civilizaţii care permiteau dezvoltarea ideilor de progres, unitate, armonie, perfecţionare. Adică doar celor mai mari civilizaţii!

În cadrul culturii occidentale, cel mai cunoscut arbore al vieţii este cel venit prin cultura iudaică. Este vorba de arborele sefirotic din cadrul Cabalei. Cabala (Kabbalah, Qabala) înseamnă în limba ebraică „revelare” sau „recepţie”. Cabala este considerată o ştiinţă spirituală aparte, reprezentând un set de învăţături secrete despre evoluţia spirituală. Se spune că a fost revelată direct de către Divinitate!

Arborele sefirotic din cadrul Cabala este considerată a fi o esenţă a corpului spiritual-energetic. Deşi (în decursul timpului) din Cabala s-au desprins mai multe ramuri, arborele sefirotic a rămas acelaşi.

În principu este vorba de zece sefiroturi dispuse sub forma de mai jos:

Arborele sefirotic cuprinde 10 sfere (sefire), considerate regiuni distincte ale Universului, iar între ele există 22 căi de legătură. Cele zece sefiroturi sunt:

Kether: Coroana 

Hohmah: Înţelepciunea 

Binah: Inteligenţa 

Chesed: Graţia 

Geburah: Forţa 

Netzah: Victoria 

Hod: Gloria 

Tiferet: Frumuseţea 

Yesod: Fundamentul

Malkut: Regatul  

Despre fiecare sefiră în parte se pot spune foarte multe lucruri, în fond este vorba de regiuni distincte, care au corespondenţe cu însăşi structura omului. Fiecare sefiră în parte este guvernat de către un înger (Metatron – care participă la Tron, Raziel – secretul lui Dumnezeu, Tzafkiel – contemplarea lui Dumnezeu, Tzadkiel – dreptatea lui Dumnezeu, Kamael – dorinţa lui Dumnezeu, Mikael – care e Una cu Dumnezeu, Haniel – graţia lui Dumnezeu, Rafael – vindecarea lui Dumnezeu, Gabriel – forţa lui Dumnezeu, Sandalfon – Dumnezeu în lumină).
Întreg arborele este structurat pe trei „piloni” de bază, reprezentând: 
Mila (dreapta) 
Severitatea (stânga)
Echilibrul (centru) 

Fie că este vorba de om, de un grup oarecare, fie că este vorba chiar de naţii, toate „caracteristicile” evolutive se pot desfăşura pe structura arborelui sefirotic. Ba chiar şi diversele activităţi sau asociaţii, precum companiile şi corporaţiile din sectorul economic, partidele politice, diversele curente ideologice sau alte activităţi ce presupun grupuri de oameni, pot fi desfăşurate conform structurii arborelui sefirotic. Dacă vreuna din toate acestea nu îşi are cel puţin un corespondent în arborele sefirotic, nu are şanse să treacă de „judecata” lui Jupiter (ciclul de 11,8 ani). 
Studiul Cabalei a constituit „fundaţia” multor organizaţii cu caracter economic şi financiar; nu degeaba fondatorii unor mari corporaţii au fost evrei. De asemenea, nu este de mirare că poporul evreu a reuşit să supravieţuiască în decursul istoriei tuturor vicisitudinilor, de fiecare dată revenindu-şi aproape în mod miraculos. Chiar dacă unii sunt de părere că tocmai aceste perioade grele au determinat un bun „sistem imunitar”, majoritatea ezoteriştilor cunosc că, de fapt, Cabala este comoara spirituală a poporului evreu. În Cabala se găsesc nenumărate porţi de scăpare, nenumărate resurse de putere, dar mai ales nenumărate resurse de înţelepciune.
Arborele vieţii poate fi găsit şi la alte mari civilizaţii.

Una dintre cele mai mari civilizaţii din antichitate a fost Imperiul Sumerian. Constituit între Tigru şi Eufrat – considerat locul Edenului biblic, acest imperiu a lăsat lumii comori spirituale de nepreţuit. Prin celebra Epopee a lui Ghilgameş, umanitatea şi-a făcut cunoscută intenţia, în faţa zeilor, pentru a-şi depăşi starea de fiinţă muritoare. Era prima călătorie spre nemurire, din perioada postatlanteană. Deşi eroul nu-şi atinge obiectivul – acela de-a deveni nemuritor, lasă totuşi umanităţii zestrea unei mari credinţe: că omul îşi poate depăşi starea, ba chiar visează că poate fi asemenea zeilor.
Prin Epopeea lui Ghilgameş avem în faţă nu doar o dorinţă ancestrală ci mai cu seamă o voinţă; este voinţa care precede drumul – MAREA CALE. Pentru prima dată, în noua eră, nu mai contează atât de mult finalul cât drumul însuşi! 
Dar oare ce anume animă sufletul spre un astfel de drum? Ce anume a putut „atinge” într-un asemenea hal sufletul eroului? Cine îşi poate lăsa regatul pentru un vis „iluzoriu”? Nu, regele şi-a adus aminte de alte vremuri... 
Prin intermediul acestei epopei magnifice, omenirea a câştigat o resursă inepuizabilă de putere – speranţa că omul va redeveni ceea ce fusese cândva.

Şi totuşi, în epopeea lui Ghilgameş, se spune că nemurirea poate fi căpătată undeva aici, pe pământ... mai la nord, după un drum lung, istovitor. 
Cea mai veche referire la „copacul vieţii” pare să vină din Vechiul Egipt. Legendele lor spun că civilizaţia egipteană s-a năcut din salcâmul sfânt numit Iusaaset. Acesta a fost arborele sfânt al egiptenilor, care conţine atât moartea cât şi viaţa. 
Totuşi, egiptenii nu lăsat referiri directe la arborele vieţii, nici nu au structurat ideile şi cunoştinţele precum au făcut-o iudeii sau alte civilizaţii. Ei au preferat să rămână modelul geometric al florii vieţii, în timp ce marile tainele au fost codificate în complicatele lor scrieri.

Floarea vieţii este în aşa fel structurată încât cuprinde inclusiv structura arborelui serifirotic.

- va urma -