Şcoala Zamolxiană (2)

Cultivarea virtuţilor

Virtuţile erau considerate (şi vor mai fi) cele mai de preţ comori ale omului. Prin ele, omul este mai aproape de divinitate, de nemurire chiar. Virtuţile sunt cele care transcend dualitatea, forma, timpul. Virtuţile nu au vârstă, de aceea se pot considera mereu tinere. Toate virtuţile au putere asupra materiei; ele sunt totodată puteri prin care omul se apropie de zei.

Omul se naşte cu anumite virtuţi (obţinute cu mult efort în vieţile anterioare), le poate deprinde în decursul vieţii (prin numeroasele încercări), sau chiar pot fi primite datorită capacităţii de accesare a planurilor înalte.

De regulă, virtuţile din naştere sunt voinţa şi curajul. Ele s-au „cimentat” pe corpul spiritual datorită numeroaselor întrupări, prin care s-a experimentat lupta, negustoria, calitatea de conducător, dar pot veni şi din prigonire, suferinţă, nedreptate etc. Chiar dacă aceste virtuţi pot fi un „bun” din naştere, ele trebuie continuu dezvoltate, rafinate, altminteri rămân în „adormire”. De asemenea, voinţa şi curajul trebuie neapărat controlate de echilibru, bun simţ şi cunoaştere, iar prin toate acestea se deprind răbdarea şi modestia. Acestea două sunt considerate chiar mai importante decât voinţa şi curajul, deoarece au o mult mai mare putere de a schimba lucrurile în planul material.

Răbdarea, ca forţă spirituală, vine deci din voinţă, echilibru şi cunoaştere. Acestea dau viziunea de ansamblu asupra mersurilor lucrurilor (ştiinţa dinamicii ciclurilor). Astfel, înţeleptul ştie că există un timp pentru orice acţiune, precum şi o măsură.

Pentru dobândirea şi creşterea mai rapidă a virtuţilor, şcolile de iniţiere ale tuturor timpurilor au întocmit o serie de programe (exerciţii) specifice. Pentru a face să strălucească iubirea din sufletele oamenilor, era îndeajuns ca discipolul să-şi cureţe trupul, mintea şi sufletul de cele aşa-zis lumeşti. „Ingredientul” de bază al sufletului este iubirea, dar pentru a o scoate la suprafaţă, trebuiesc eliminate ura, frica şi îndoiala.

Pentru deprinderea voinţei şi curajului, tehnicile difereau în funcţie de zona geografică, de istoria şi tradiţiile populaţiei respective. Spre exemplu, dacă în Egipt testul curajului implica mersul printre crocodili şi şerpi, în Dacia, învăţătorii zamolxieni se foloseau de lupi şi urşi.

De asemenea, fiecare discipol trebuia să traverseze singur un lanţ muntos, fără niciun fel de ajutor.

Pentru a fi considerat demn de nivelul al treilea, discipolul trebuia să traverseze o peşteră foarte lungă (mai lungă de zece kilometri). Era o sarcină extrem de dificilă, care ţinea mai multe zile. Traseul era deosebit de dificil, cu suişuri şi coborâşuri în pantă mare, în beznă totală, şi cu o senzaţie puternică de istovire fizică şi psihică, precum şi o stare de totală debusolare.

Mai multe zile la rând am avut flash-uri puternice legat de acest test. Am putut afla că sunt doar câteva astfel de peşteri în zona românească, şi că sunt şisturi cristaline în apropiere, dar nu am putut stabili vreo locaţie exactă. Senzaţia de pierdere a orientării era foarte puternică, iar de acest lucru se „ocupau” atât Zamolxe şi învăţătorii, cât şi atlanţii supravieţuitori care monitorizau extrem de atent acest test. Era mult mai dificil decât testul din zona Porţile de Fier, deoarece, pentru a reuşi să iasă la suprafaţă, discipolul avea nevoie de activarea altor simţuri subtile. Activare care, bineînţeles, se face prin necesitate. Calvarul discipolului putea dura şi 30 de zile, căci dezorientarea (indusă) putea fi atât de puternică încât acesta se deplasa, înainte şi înapoi, pe mai mulţi kilometri. Chiar dacă peştera avea apă, şi nici nu era „închisă”, adică se puteau accesa energiile elementale, după 7-10 zile de dezorientare, discipolul trecea printr-un adevărat calvar. Îşi revedea fiecare zi de pregătire, fiecare gest al învăţătorilor, fiecare cuvânt spus de Zamolxe, pentru a găsi vreo portiţă de scăpare.

Într-o lucrare viitoare voi detalia mai multe despre acest nivel (al treilea), precum şi despre „schisma” apărută în sec. 2 î.Hr.

Stabilirea obiectivelor

În comunitate, discipolii urmăreau scopuri clar definite. Nu interveneau cu nimic acolo unde nu era cazul. În general, urmăreau să aducă pacea în locul conflictului, dreptatea în locul nedreptăţii, adevărul în locul minciunii, unitatea în locul dezbinării şi progresul acolo unde minţile şi inimile oamenilor erau deschise.

Foarte rar interveneau în mod direct în aplanarea conflictelor locale. Cel mai adesea căutau să găsească punctele comune şi să-i convingă, prin exemple indirecte, că orice conflict se perpetuează datorită lipsei de viziune şi mai ales din multă necunoaştere. În unele comunităţi, foarte uşor reuşeau să-i convingă pe oameni de faptul că mult mai multe lucruri bune aduce pacea decât conflictul. Pentru exemplificare, dădeau nenumărate exemple din natură.

Discipolilor din al doilea an li se cereau să facă un fel de rezumat al conflictului, în care trebuiau să identifice tipul de conflict, să ţină cont de cauze, de sursele de perpetuare a conflictului, şi care ar fi fost cele mai bune metode de aplanare. Existau conflicte legate de elementul pământ (conflictele care aveau ca substrat posesiunea materială sau incompatibilităţi legate de gândirea rigidă), de elementul apă (jigniri, invidii, iubiri trădate etc.), de foc (pasiuni legate de putere şi faimă), şi de aer (conflicte de idei, viziuni divergente, temeri diverse).

Dacă observau că este vorba de un conflict mai vechi, sau care implica răni mai adânci, deci mai greu de vindecat, discipolii atrăgeau atenţia învăţătorilor, iar aceştia interveneau la nivel subtil pentru aplanare. Trebuie spus că învăţătorii nu interveneau de fiecare dată, ci numai când realizau că nu există lecţie de învăţat sau de plătit (karmă). Folosind triada intenţie-imagine-emoţie, învăţătorii sau discipolii mai avansaţi reuşeau să inducă celor aflaţi în conflict (învăţătorii puteau face asta chiar asupra unei întregi comunităţi) stări deosebite, elevate, care ar fi avut ca rezultat o puternică dorinţă de împăcare, de pace. Dacă realizau că o comunitate ar avea ceva de plată (înşelăciune sau siluire asupra unei comunităţi mai mici), atunci nu interveneau, ci numai atrăgeau atenţia că este de plătit o datorie. Le spuneau că dreptatea şi adevărul nu pot fi înfrânte, şi că mai bine să-şi plătească datoriile mai devreme decât mai târziu, căci cele plătite mai târziu vin cu osândă mai mare (surpări, inundaţii, boli, răniri, molime între animale etc.).

Autocunoaşterea

Personalitatea este formată din ansamblul structurilor psihomentale, prin care omul relaţionează cu sine, cu ceilalţi, cu mediul, cu societatea, cu conceptele, tradiţiile, ideile etc. Personalitatea înglobează trăsăturile morale, capacităţile intelectuale, deprinderile, talentele, iar experienţa trasează atitudinile şi abordările în faţa provocărilor exterioare.

Este clar că, într-o primă fază, omul îşi formează o personalitate de tip egotic, şi este oarecum normal să fie aşa. Majoritatea culturilor vremii (chiar şi acum este valabil) puneau la mare preţ personalitatea de învingător, de războinic. Acumularea de putere, de bogăţie, de influenţă şi de cunoaştere erau considerate ca fiind esenţiale. Numai că (realitatea a demonstrat-o) acest tip de abordare nu este adecvat unei creşteri armonioase şi că, în timp, dă naştere la conflicte şi pierderi pe multe planuri, tocmai din cauza dezechilibrului.

În cadrul şcolii zamolxiene, încă din primul an se punea accent pe transformarea personalităţii în individualitate, iar aceasta presupunea detronarea egoului. Propriile interese, legate de imagine, putere şi influenţă, erau considerate ca fiind nesemnificative şi foarte nestatornice.

Personalitatea presupune creşterea pe orizontală, în vreme ce individualitatea implică creşterea pe verticală. Personalitatea abordează alte personalităţi prin scări duale: mic-mare, slab-tare, puţin-mult etc., şi deseori precede antagonismului de orice fel (deci şi conflictul direct).

Cine şi-a transformat personalitatea în individualitate nu va căuta să devină mai puternic, mai bogat, mai bun, mai cunoscător, etc. în comparaţie cu altul, ci numai faţă de sine (a fi mai bun decât ai fost înainte). Individualitatea îşi recunoaşte propria poziţie în raport cu ceilalţi, în timp ce personalitatea egotică trebuie supusă de o alta, mai puternică.

Cei care treceau de tranziţie erau supuşi la unele probe. Astfel, discipolii erau puşi să facă munci considerate mai nedemne, erau adeseori jigniţi, se făceau comparaţii cu alţi discipoli, în care ei păreau să fie dezavantajaţi etc. Prin aceste teste se verificau reacţiile lor, şi dacă se dovedeau demni de a merge mai departe, erau iniţiaţi în alte taine.

Spre deosebire de personalitate, individualitatea are nevoie de o fundaţie interioară solidă, altminteri societatea (dinamica socială) poate determina în scurt timp revenirea individualităţii la personalitate şi, implicit, la valorile duale. Această fundaţie era deseori neglijată la alte şcoli ale misterelor, şi din această cauză mulţi iniţiaţi decădeau mult la revenirea în societate.

La fel ca în orice construcţie, fundaţia individualităţii trebuie să fie solidă, echilibrată şi bine structurată. Se avea în vedere dezvoltarea armonioasă a întregii structuri trup-minte-suflet. Deşi fiecare dintre acestea se putea dezvolta şi purifica relativ uşor, (trupul prin post, cumpătare, exerciţiu; mintea prin experienţa combinată cu studierea, analiza, sinteza; sufletul prin muzică, poezie, explorarea naturii exterioare şi interioare) trebuia realizat echilibrul dintre toate acestea. Prea multa dezvoltare a minţii ar determina creşterea trufiei şi orgoliului, în timp ce sufletul mai sensibil putea determina izolarea, ruperea de realitate şi o prea mare fragilitate a întregii fiinţe.

Pentru evitarea dezechilibrelor, înţelepţii vremii au impus folosirea triadelor. Ele aveau rolul să echilibreze tendinţele pe cele trei corpuri. Triada gând-cuvânt-faptă era edificatoare în vechime, fiind întâlnită la majoritatea religiilor. Zamolxe considera această triadă ca fiind una de efect, gândul fiind de fapt un tipar mental. Pentru a determina tiparul mental, Zamolxe a introdus triada: intenţie-imagine-emoţie (...unde vă este voia, acolo se duce şi mintea şi simţirea).

Intenţiile erau aşadar baza, fundaţia tiparului mental. Discipolul era îndrumat să-şi stabilească „setul” de intenţii pentru viaţă. Se ţinea cont atât de talentele înnăscute (dobândite în alte vieţi), cât şi de cele potenţiale. În cartea „Legile lui Zamolxe” le-am perceput (şi scris) ca vectori de voinţă şi de informaţie, adică un fel de motoare animatoare ale interiorului. Ele sunt de fapt energii psihice formate (determinate) pe structuri informaţionale perceptibile (din realitatea efectivă). Discipolii (viitorii învăţători) nu aveau la bază intenţia de creştere (dezvoltare) pe sistemul dual, căci ştiau că materia (şi forma) se supune legii ciclicităţii, adică ceea ce era sus, trebuia să revină jos, ceea ce era mare trebuie să redevină mic etc. La fel cum orice punct al unei roţi în mişcare (şi totul în Univers este în mişcare – Legea Vibraţiei) este când sus, când jos, tot aşa, tot ceea ce are o formă, ori capacitate, mărime, greutate etc. se supune legilor de creştere şi descreştere.

Aşadar, intenţiile discipolilor de la şcoala zamolxiană trebuiau să transceandă forma. Învăţau despre forme (aspectele supuse legii dualităţii), dar nu se ataşau de ele. Intenţiile lor erau legate de creşterea virtuţilor şi de realizarea echilibrului interior. Virtuţile de bază (iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia) erau considerate singurele pentru care se merita tot efortul. Fundaţia tiparului mental era determinată de intenţiile legate de acestea.

Odată stabilite intenţiile, se forma triada. O personalitate egotică nu lucrează cu triade, ci cu dorinţe. Diferenţa dintre dorinţă şi intenţie face marea diferenţă dintre personalitate şi individualitate.

Dorinţa se raportează la formă, dar intenţia transcende forma. Dorinţa caută resurse în exterior, pe când intenţia le găseşte în interior. Dorinţa urmăreşte aspectele dualităţii (mai mare, mai puternic, mai bogat, mai influent etc.), pe când intenţia urmăreşte unitatea, armonia.

Eliberările

Încă din primele zile se punea accent pe eliberarea de temeri. Incertitudinea, îndoiala, nesiguranţa, oscilaţiile, toate acestea erau în legătură directă cu temerile. Eliberarea de temeri putea dura mai mult timp, căci ele pot fi foarte multe şi foarte adânc înrădăcinate în suflet. Temerile sunt cele care stau la baza corpului psihomental reactiv.

Primul strat reactiv este cel amigdalian (numit şi reptilian), care determină alegerea fugii ori alegerea luptei. Acestea apar când corpul fizic este în pericol de distrugere, vătămare, moarte sau când este vorba de dominare.

Al doilea strat reactiv este mult mai complex, şi nociv totodată, având o structură scheletală formată din două axe: trecut–viitor, atracţie–respingere. Toate aceste patru direcţii sunt generatoare de dizarmonie, determinând „înlănţuirea” pe toate planurile a fiinţei umane.

Trecutul poate fi o sursă de negativitate si dezechilibru deoarece implică: resentimentele, părerile de rău, amintirile neplăcute etc. Viitorul poate fi şi el o sursă de negativitate deoarece temerile de orice fel (legat de un presupus viitor) perturbă grav prezentul (frica de boală, de sărăcie, de duşmani, de singurătate, de moarte etc.)

Atracţia şi respingerea sunt date de diversele dorinţe şi temeri. Există o multitudine de temeri, şi de dorinţe totodată, de aceea se spune că eliberarea de dorinţe determină şi eliberarea de temeri. Iar pentru a te elibera de dorinţă trebuie să eliberezi energia psihică aferentă (care generează dorinţa).

Discipolii făceau acest lucru prin înfruntarea directă a temerilor şi prin armonia triadei intenţie-imagine-emoţie. Rafinau emoţia lucrând la imagine (dându-i claritate şi consistenţă), apoi „împuterniceau” imaginea prin intenţie. Echilibrul se realiza adaptând imaginea la realitatea efectivă. Cei prinşi în dualitate nu aveau în vedere intenţia, ci doar emoţia şi imaginea. Şi nici acestea nu erau echilibrate, emoţia (dorinţa) fiind mai puternică.

Discipolii lucrau aşadar cu triada. Întâi stabileau intenţia (cu totul diferită de dorinţă), apoi vizualizau transformarea (imaginea a ceea ce doreau să transforme), iar emoţia era de fapt o stare de mulţumire, ca un fel de bucurie anticipată. Odată deprinsă tehnica triadei intenţie-imagine-emoţie, discipolii aveau harta către orice comoară, precum şi o cheie cu care deschideau nenumărate porţi (necunoscute celor neînţelepţi).

Începeau cu eliberarea temerilor legate de corpul fizic şi cel senzitiv (foame, boală, vătămare, moarte), apoi urma limpezirea minţii. Exerciţiile prezentate către sfârşitul primei părţi (scrijelirea de desene cu ambele mâini, trasarea cu capul acoperit conform unui desen dat, plus alte mici exerciţii) determinau în scurt timp creşterea capacităţii de concentrare, precum şi o bună echilibrare pe plan mental. Capacitatea de concentrare determină implicit şi detaşarea, alături de eliberarea de temeri. Astfel, structura psihomentală reactivă era demontată pas cu pas.

Putea dura ani de zile (pentru unii mai puţini, pentru alţii mai mulţi), dar merita cu siguranţă efortul. Avantajul celor din vechime, faţă de cei de azi, era faptul că nu aveau corpul psihomental reactiv atât de complex ca al omului modern, şi deci nici prea multe dorinţe.