Şcoala Zamolxiană

(extras din Misterele Şcolii Zamolxiene)

Simţind gustul amar al decăderii şcolii pitagoreice, dar şi datorită unei puternice viziuni, Zamolxe părăseşte şcoala crotoniană şi se îndreaptă spre ţinuturile natale. Deşi intuise sfârşitul cetăţii, Zamolxe nu renunţase şi la visul lui Pitagora. Avea însă unele puncte diferite de vedere.

Înainte de a pleca, între Zamolxe şi Pitagora se iscaseră câteva disensiuni, referitor la doctrina şcolii. Dintre acestea amintesc:

- Fiziognomia. Aceasta nu reprezenta pentru Zamolxe un criteriu demn de luat în seamă. Spre deosebire de Pitagora, Zamolxe avea un simţ subtil mult mai dezvoltat. Pitagora considera că cele mai importante aspecte ale caracterului se imprimau pe faţa omului, asemenea unui mulaj de ghips. Zamolxe ştia (şi simţea acest lucru) că sunt mai multe straturi ale caracterului, şi că în spatele unei feţe dure şi rigide, se pot ascunde nenumărate comori spirituale. Deşi i-a demonstrat acest lucru de câteva ori - şi nu odată l-a avertizat că, uneori, însăşi Zeii îşi i-au chip de dobitoace -, Pitagora nu a vrut să renunţe la acest criteriu.

- Numărul. Nu puţini au fost cei care l-au avertizat pe Pitagora că exista un mare risc să asociezi cauzele prime cu numerele, căci se putea face confuzia între cauze şi efecte (aspect evidenţiat şi de Aristotel). Mai mult, a căutat să „matematizeze” inclusiv stările sufleteşti. Muzica a fost puternic matematizată, poezia la fel. Încet-încet, se depărta de vibraţie, de trăire, de uniunea cu Natura, de stările sublime (de necuantificat) ale sufletului.

- Implicarea în treburile politice şi militare. Zamolxe considera acest lucru ca fiind extrem de riscant; considera că singura formă de cucerire trebuie să fie prin inimă, prin frumos, prin armonie, prin ştiinţă şi prin cultură. Acestea erau, la început, şi ideile lui Pitagora, dar ulterior ceva s-a schimbat în convingerile sale.

- Pitagora considera că omului îi sunt date anumite puteri, peste care nu putea trece. Considera că saltul evolutiv (de la om la semizeu) se făcea doar prin bunăvoinţa zeilor şi nu depindea de om. Zamolxe nu credea aceasta şi considera că această atitudine pune o puternică barieră aspiraţiilor către lumea divină.

- Pitagora considera că patima pentru propria înfăţişare (egoul) ar fi eradicată chiar după primii ani de şcoală asiduă (la stadiul de „ascultător”). Zamolxe ştia că egoul nu poate fi eliminat atâta vreme cât sufletul este încă închis într-un trup, şi că aşteaptă ca o vulpe la pândă momentul potrivit pentru a se manifesta. Ulterior, după câştigarea bătăliei cu sybarienii, însuşi Pitagora fusese uimit şi şocat de cruzimea unora dintre discipoli. Zamolxe îl avertizase că egoul nu poate fi eliminat, dar că poate fi educat şi transformat, din personalitate în individualitate. Aceasta s-ar face prin schimbarea motorului animator al sufletului, adică dorinţa urma să fie înlocuită de aspiraţie.

- Contrariile bine-rău şi lumină-întuneric nu erau agreate de Zamolxe, în sensul lor literal, deoarece considera că au un efect cauzal necorespunzător (dualitate rigidă) în mintea neofitului. Ulterior (în şcoala zamolxiană) le-a schimbat cu armonie albă-armonie neagră şi vizibil-invizibil.

Bazele şcolii zamolxiene

În timp ce scriam despre începuturile şcolii zamolxiene (fiind în semitransă), datorită influenţei mai puternice a componentei emoţionale, nu am putut trece şi alte detalii foarte importante. În timpul unei conexiuni, Zamolxe mi-a transmis să trec şi aceste detalii „tehnice”, deoarece sunt extrem de importante.

Şcoala fondată de Zamolxe avea la bază multe elemente din şcolile spirituale ale vremii (cunoscute sub numele de şcoli ale misterelor. Înainte de a se intra efectiv în primul an de pregătire, exista o perioadă de jumătate de an în care discipolul trebuia să se adapteze regimului sever de pregătire. Izolarea faţă de comunitate (şi familie), hrana (care devenea vegetariana naturistă, deci netrecută prin foc) şi potolirea dorinţelor cărnii (înfrânarea sexualităţii instinctive) erau primele deprinse.

După cele şase luni de pregătire, cei care simţeau că drumul lor este alături de Zamolxe şi învăţători, urmau o pregătire pe ansamblul corp-minte-suflet.

În principiu, se aveau în vedere opt „materii”:

1. Disciplina: ascultare, studiu, hărnicie, cumpătare, perseverenţă.

2. Cultivarea virtuţilor: iubire, voinţă, curaj, răbdare, modestie.

3. Obiectivele: pacea, dreptatea, adevărul, unitatea, progresul.

4. Autocunoaştere: personalitate şi individualitate; intenţie-imagine-emoţie; gând-cuvânt-faptă; suflet-minte-trup.

5. Eliberările: detaşare, concentrare, imaginaţie, armonie, frumuseţe.

6. Autodezvoltarea: mărirea câmpului vital, creşterea gradului de conştienţă, extinderea simţurilor.

7. Cauzalitate: Rezonanţă - Convergenţă - Sincronicitate - Ciclicitate - Corespondenţă - Unicitate.

8. Evoluţia spaţio-temporală: ordine-măsură-control, înţelepciune, creaţie.

Spre deosebire de Pitagora, Zamolxe introduce „numărul împuternicit”, un fel de vector multidimensional. Aşadar, pe lângă număr, vectorul conţine şi alte componente esenţiale.

Pentru planul considerat 3D, vectorul are (asemeni în fizică) un punct de aplicaţie (origine), o măsură (mărime) şi un sens (direcţie). Secretul deţinerii controlului pe planul material era atingerea echilibrului interior (descoperindu-se astfel originea), rafinarea şi limpezirea minţii (pentru a se determina mărimea), apoi descoperirea sensului de direcţie (conform schemei contrariilor).

Pentru planul considerat „al cauzelor de jos” (e vorba de primul strat al spaţiului 4D), vectorul are zece componente. Acestea sunt „amprente” ale celor zece contrarii din doctrina şcolii lui Pitagora, cu deosebirea că Zamolxe face unele modificări:

1. Interior – Exterior

Înlocuieşte „limitat-nelimitat”, pe care Zamolxe l-a considerat ca făcând parte din structura dinamică a planului considerat „al cauzelor de sus”. Acest contrariu arată faptul că orice obiect, forţă, fiinţă, idee, emoţie etc., face parte dintr-un proces dinamic. Ideea era de a reuşi să se identifice dacă acel ceva (obiect, forţă, fiinţă, idee, emoţie) era în interiorul sau exteriorul schemei dinamice a procesului evolutiv personal.

2. Par – Impar

3. Unitate – Pluralitate

4. Dreapta – Stânga

5. Masculin – Feminin

6. Repaus – Mişcare

7. Drept – Curb

8. Vizibil – Invizibil (a înlocuit „lumină-întuneric”).

Pentru cei mai mulţi, întunericul are o conotaţie negativă, căci îl identifică cu necunoscutul, cu tenebrele. Multe persoane au chiar o frică instinctivă faţă de întuneric. Zamolxe a evitat să considere „întunericul” ca fiind ceva negativ, de aceea a preferat termenul „invizibil”. În fapt, invizibilul este vizibilul... rămas încă neluminat.

9. Armonie albă – Armonie neagră (a înlocuit vechiul „bine-rău”)

Perechea „bine-rău” era considerată, din punct de vedere conceptual, cea mai rigidă dintre contrariile lui Pitagora. Zamolxe considera că dualitatea bine-rău poate reprezenta un factor cauzal personal, nu însă unul universal. Ştia foarte bine că, atât religiile cât şi formele de orânduire laice ale vremii (în mare parte opresive), controlează mulţimile prin frica armelor şi control mental, iar multe din mecanismele controlului mental au la bază dualitatea bine-rău. Ceea ce unii numesc rău, pentru înţelepţi este doar o altă formă a binelui.

Chiar dacă Zamolxe a împărţit acest contrariu în mai multe „părţi” de contrarii (corect-incorect; potrivit-nepotrivit, dificil-uşor etc.), întotdeauna a avut grijă să evidenţieze faptul că „binele” şi „răul” sunt concepte foarte relative. El numea, de exemplu, procesul de descompunere a materiei vii ca fiind parte din armonia neagră, reprezentând procesul natural de desfacere şi recompunere al elementelor.

Durerea, pierderea, nu erau considerate ca fiind ceva rău prin definiţie, ci doar semnale (care arătau faptul că omul s-a depărat de armonie („...iar cele neplăcute hrănesc mintea şi înţelepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii).

10. Regulat – Neregulat (ca şi proiecţie geometrică înlocuieşte „pătrat-dreptunghi” cu toate formele geometrice bidimensionale).

Disciplina

Ascultarea: discipolii ascultau atât de Zamolxe şi învăţători, cât şi de ceea ce le şoptea natura şi propriul suflet. Nu dura atât de mult ca la şcoala lui Pitagora (până la cinci ani), însă trebuiau percepute atât „cuvintele” trupului, cât şi pe cele ale sufletului şi ale minţii. Fiind aproape de natură şi atent îndrumaţi de învăţători, discipolii reuşeau să înţeleagă primele „şoapte” ale sufletului şi ale minţii. Stări sufleteşti speciale, sentimente deosebite, percepţii fine, senzaţii aparte, toate acestea formau noul limbaj care trebuia descifrat. Pas cu pas, prindeau tot mai multă încredere în ei, iar „ochii şi urechile interne” li se deschideau tot mai mult.

Studiul: studiau atât legile frumoase (erau cu mult mai multe decât am reuşit eu să percep), cât şi aspecte legate de corp, suflet şi minte. La acest stadiu se aveau în vedere deprinderea cunoştinţelor predecesorilor, cu precădere ale bendiselor şi ale preoţilor lui Gebeleizis. Adică învăţau despre cum poate fi vindecat corpul cu ajutorul ierburilor, seminţelor, florilor, copacilor şi pietrelor. Deşi bendisele reprezentau doar o palidă copie a vechilor preotese, erau totuşi foarte bune „farmaciste” ale naturii. Aveau succes însă doar pe zona efectelor. Deşi ceremoniile de decernare a titlurilor lor (aveau anumite grade) se desfăşurau cu precădere în cele patru perioade ale lunii (lună nouă, primul pătrar, al doilea pătrar, lună plină), bendisele pierduseră capacitatea de accesare a energiilor subtile lunare.

Preoţii lui Gebeleizis aveau unele cunoştinţe legate de energetica organismului şi, până la un anumit punct, puteau fi de ajutor în foarte multe situaţii. Dintre acestea amintesc:

- forme de masaj combinate cu anumite pietre (de râu sau de munte, în funcţie de problema avută);

- atingerea focului, adică o formă de presopunctură, folosindu-se de pietre fierbinţi. Unii dintre preoţii lui Gebeleizis simţeau dezechilibrele şi blocajele energetice şi reuşeau să le deblocheze folosind palmele (lovituri sau ciupituri în anumite zone ale pielii) şi atingerea pietrelor fierbinţi. Bolnavul nu avea parte de un tratament dureros, ci doar de usturimi uşor suportabile.

- tratau unele disfuncţii energetice şi psihice folosind sunetul. Foloseau atât metalul cât şi anumite pietre pentru a genera sunete specifice. Tehnicile fuseseră preluate de la perşi, iar ulterior au fost chiar perfecţionate de unii dintre ei, combinându-se cu sunetele apei.

Hărnicia: discipolilor li se dezvolta atât cultul muncii individuale cât şi cultul muncii colective. Oamenii erau adesea asociaţi cu arborii fructiferi, iar faptul că unii dintre daci nu prosperau, era considerată o ruşine.

La şcoala zamolxiană se muncea în egală măsură pe toate cele trei planuri: exista o muncă fizică, una intelectuală (studiul zilnic) şi o muncă de dezvoltare (inclusiv pentru dezvoltarea capacităţilor considerate paranormale). Când vizitau comunităţile şi răspândeau seminţele de lumină, adeseori discipolii participau la unele dintre proiectele comunităţilor (lucrări de aducţiune, fântâni, case, hambare etc.).

Cumpătarea: discipolii erau învăţaţi încă de la început că totul în această lume se bazează pe echilibru şi bună proporţie. Natura era cel mai bun exemplu de echilibru şi bună proporţie, de aceea, în desele peregrinări prin natură, discipolilor li se arătau în mod direct toate acestea. Învăţau despre echilibrul şi armonia formelor, culorilor, despre ciclurile zi-noapte, despre echilibrul forţelor contrarii şi modul de acţiune ale acestora asupra elementelor.

Perseverenţa: discipolii ştiau că nu trebuie cu niciun chip să se oprească din ceea ce aveau de făcut. Pentru ei, nu exista punct final; ştiau că omul trebuie să se perfecţioneze continuu, că nu existau limite, atât în cunoaştere cât şi în dezvoltare.