Cultivarea virtuţilor
Virtuţile erau
considerate (şi vor mai fi) cele mai de preţ comori ale omului. Prin ele, omul
este mai aproape de divinitate, de nemurire chiar. Virtuţile sunt cele care
transcend dualitatea, forma, timpul. Virtuţile nu au vârstă, de aceea se pot
considera mereu tinere. Toate virtuţile au putere asupra materiei; ele sunt
totodată puteri prin care omul se apropie de zei.
Omul se naşte cu anumite
virtuţi (obţinute cu mult efort în vieţile anterioare), le poate deprinde în
decursul vieţii (prin numeroasele încercări), sau chiar pot fi primite datorită
capacităţii de accesare a planurilor înalte.
De regulă, virtuţile din
naştere sunt voinţa şi curajul. Ele s-au „cimentat” pe corpul spiritual datorită
numeroaselor întrupări, prin care s-a experimentat lupta, negustoria, calitatea
de conducător, dar pot veni şi din prigonire, suferinţă, nedreptate etc. Chiar
dacă aceste virtuţi pot fi un „bun” din naştere, ele trebuie continuu
dezvoltate, rafinate, altminteri rămân în „adormire”. De asemenea, voinţa şi
curajul trebuie neapărat controlate de echilibru, bun simţ şi cunoaştere, iar
prin toate acestea se deprind răbdarea şi modestia. Acestea două sunt
considerate chiar mai importante decât voinţa şi curajul, deoarece au o mult
mai mare putere de a schimba lucrurile în planul material.
Răbdarea, ca forţă spirituală, vine deci
din voinţă, echilibru şi cunoaştere. Acestea dau viziunea de ansamblu asupra
mersurilor lucrurilor (ştiinţa dinamicii ciclurilor). Astfel, înţeleptul ştie
că există un timp pentru orice acţiune, precum şi o măsură.
Pentru dobândirea şi creşterea mai rapidă a
virtuţilor, şcolile de iniţiere ale tuturor timpurilor au întocmit o serie de
programe (exerciţii) specifice. Pentru a face să strălucească iubirea din
sufletele oamenilor, era îndeajuns ca discipolul să-şi cureţe trupul, mintea şi
sufletul de cele aşa-zis lumeşti. „Ingredientul” de bază al sufletului este
iubirea, dar pentru a o scoate la suprafaţă, trebuiesc eliminate ura, frica şi
îndoiala.
Pentru deprinderea voinţei şi curajului,
tehnicile difereau în funcţie de zona geografică, de istoria şi tradiţiile
populaţiei respective. Spre exemplu, dacă în Egipt testul curajului implica
mersul printre crocodili şi şerpi, în Dacia, învăţătorii zamolxieni se foloseau
de lupi şi urşi.
De asemenea, fiecare discipol trebuia să
traverseze singur un lanţ muntos, fără niciun fel de ajutor.
Pentru a fi considerat demn de nivelul al
treilea, discipolul trebuia să traverseze o peşteră foarte lungă (mai lungă de
zece kilometri). Era o sarcină extrem de dificilă, care ţinea mai multe zile.
Traseul era deosebit de dificil, cu suişuri şi coborâşuri în pantă mare, în
beznă totală, şi cu o senzaţie puternică de istovire fizică şi psihică, precum
şi o stare de totală debusolare.
Mai multe zile la rând am avut flash-uri
puternice legat de acest test. Am putut afla că sunt doar câteva astfel de
peşteri în zona românească, şi că sunt şisturi cristaline în apropiere, dar nu
am putut stabili vreo locaţie exactă. Senzaţia de pierdere a orientării era
foarte puternică, iar de acest lucru se „ocupau” atât Zamolxe şi învăţătorii,
cât şi atlanţii supravieţuitori care monitorizau extrem de atent acest test.
Era mult mai dificil decât testul din zona Porţile de Fier, deoarece, pentru a
reuşi să iasă la suprafaţă, discipolul avea nevoie de activarea altor simţuri
subtile. Activare care, bineînţeles, se face prin necesitate.
Calvarul discipolului putea dura şi 30 de zile, căci dezorientarea (indusă)
putea fi atât de puternică încât acesta se deplasa, înainte şi înapoi, pe mai
mulţi kilometri. Chiar dacă peştera avea apă, şi nici nu era „închisă”, adică
se puteau accesa energiile elementale, după 7-10 zile de dezorientare,
discipolul trecea printr-un adevărat calvar. Îşi revedea fiecare zi de
pregătire, fiecare gest al învăţătorilor, fiecare cuvânt spus de Zamolxe,
pentru a găsi vreo portiţă de scăpare.
Într-o lucrare viitoare voi detalia mai
multe despre acest nivel (al treilea), precum şi despre „schisma” apărută în
sec. 2 î.Hr.
Stabilirea obiectivelor
În
comunitate, discipolii urmăreau scopuri clar definite. Nu interveneau cu nimic
acolo unde nu era cazul. În general, urmăreau să aducă pacea în locul
conflictului, dreptatea în locul nedreptăţii, adevărul în locul minciunii,
unitatea în locul dezbinării şi progresul acolo unde minţile şi inimile
oamenilor erau deschise.
Foarte rar interveneau în mod direct în
aplanarea conflictelor locale. Cel mai adesea căutau să găsească punctele
comune şi să-i convingă, prin exemple indirecte, că orice conflict se perpetuează
datorită lipsei de viziune şi mai ales din multă necunoaştere. În unele
comunităţi, foarte uşor reuşeau să-i convingă pe oameni de faptul că mult mai
multe lucruri bune aduce pacea decât conflictul. Pentru exemplificare, dădeau
nenumărate exemple din natură.
Discipolilor din al doilea an li se cereau
să facă un fel de rezumat al conflictului, în care trebuiau să identifice tipul de
conflict, să ţină cont de cauze, de sursele de perpetuare a conflictului, şi
care ar fi fost cele mai bune metode de aplanare. Existau conflicte legate de
elementul pământ (conflictele care aveau ca substrat posesiunea materială sau
incompatibilităţi legate de gândirea rigidă), de elementul apă (jigniri,
invidii, iubiri trădate etc.), de foc (pasiuni legate de putere şi faimă), şi
de aer (conflicte de idei, viziuni divergente, temeri diverse).
Dacă observau că este vorba de un conflict
mai vechi, sau care implica răni mai adânci, deci mai greu de vindecat,
discipolii atrăgeau atenţia învăţătorilor, iar aceştia interveneau la nivel
subtil pentru aplanare. Trebuie spus că învăţătorii nu interveneau de fiecare
dată, ci numai când realizau că nu există lecţie de învăţat sau de plătit
(karmă). Folosind triada intenţie-imagine-emoţie, învăţătorii sau discipolii
mai avansaţi reuşeau să inducă celor aflaţi în conflict (învăţătorii puteau
face asta chiar asupra unei întregi comunităţi) stări deosebite, elevate, care
ar fi avut ca rezultat o puternică dorinţă de împăcare, de pace. Dacă realizau
că o comunitate ar avea ceva de plată (înşelăciune sau siluire asupra unei
comunităţi mai mici), atunci nu interveneau, ci numai atrăgeau atenţia că este
de plătit o datorie. Le spuneau că dreptatea şi adevărul nu pot fi înfrânte, şi
că mai bine să-şi plătească datoriile mai devreme decât mai târziu, căci cele
plătite mai târziu vin cu osândă mai mare (surpări, inundaţii, boli, răniri,
molime între animale etc.).
Autocunoaşterea
Personalitatea este formată din ansamblul
structurilor psihomentale, prin care omul relaţionează cu sine, cu ceilalţi, cu
mediul, cu societatea, cu conceptele, tradiţiile, ideile etc. Personalitatea
înglobează trăsăturile morale, capacităţile intelectuale, deprinderile,
talentele, iar experienţa trasează atitudinile şi abordările în faţa
provocărilor exterioare.
Este clar că, într-o primă fază, omul îşi
formează o personalitate de tip egotic, şi este oarecum normal să fie aşa.
Majoritatea culturilor vremii (chiar şi acum este valabil) puneau la mare preţ
personalitatea de învingător, de războinic. Acumularea de putere, de bogăţie,
de influenţă şi de cunoaştere erau considerate ca fiind esenţiale. Numai că
(realitatea a demonstrat-o) acest tip de abordare nu este adecvat unei creşteri
armonioase şi că, în timp, dă naştere la conflicte şi pierderi pe multe
planuri, tocmai din cauza dezechilibrului.
În cadrul şcolii zamolxiene, încă din
primul an se punea accent pe transformarea personalităţii în individualitate,
iar aceasta presupunea detronarea egoului. Propriile interese, legate de
imagine, putere şi influenţă, erau considerate ca fiind nesemnificative şi
foarte nestatornice.
Personalitatea
presupune creşterea pe orizontală, în vreme ce individualitatea implică creşterea
pe verticală. Personalitatea abordează alte personalităţi prin scări duale: mic-mare,
slab-tare, puţin-mult etc., şi deseori precede antagonismului de orice fel
(deci şi conflictul direct).
Cine şi-a transformat personalitatea în
individualitate nu va căuta să devină mai puternic, mai bogat, mai bun, mai
cunoscător, etc. în comparaţie cu altul, ci numai faţă de sine (a fi mai bun
decât ai fost înainte). Individualitatea îşi recunoaşte propria poziţie în
raport cu ceilalţi, în timp ce personalitatea egotică trebuie supusă de o alta,
mai puternică.
Cei care treceau de tranziţie erau supuşi
la unele probe. Astfel, discipolii erau puşi să facă munci considerate mai
nedemne, erau adeseori jigniţi, se făceau comparaţii cu alţi discipoli, în care
ei păreau să fie dezavantajaţi etc. Prin aceste teste se verificau reacţiile
lor, şi dacă se dovedeau demni de a merge mai departe, erau iniţiaţi în alte
taine.
Spre deosebire de personalitate,
individualitatea are nevoie de o fundaţie interioară solidă, altminteri
societatea (dinamica socială) poate determina în scurt timp revenirea
individualităţii la personalitate şi, implicit, la valorile duale. Această
fundaţie era deseori neglijată la alte şcoli ale misterelor, şi din această
cauză mulţi iniţiaţi decădeau mult la revenirea în societate.
La fel ca în orice construcţie, fundaţia
individualităţii trebuie să fie solidă, echilibrată şi bine structurată. Se
avea în vedere dezvoltarea armonioasă a întregii structuri trup-minte-suflet.
Deşi fiecare dintre acestea se putea dezvolta şi purifica relativ uşor, (trupul
prin post, cumpătare, exerciţiu; mintea prin experienţa combinată cu studierea,
analiza, sinteza; sufletul prin muzică, poezie, explorarea naturii exterioare
şi interioare) trebuia realizat echilibrul dintre toate acestea. Prea multa
dezvoltare a minţii ar determina creşterea trufiei şi orgoliului, în timp ce
sufletul mai sensibil putea determina izolarea, ruperea de realitate şi o prea
mare fragilitate a întregii fiinţe.
Pentru evitarea dezechilibrelor, înţelepţii
vremii au impus folosirea triadelor. Ele aveau rolul să echilibreze tendinţele
pe cele trei corpuri. Triada gând-cuvânt-faptă era edificatoare în vechime,
fiind întâlnită la majoritatea religiilor. Zamolxe considera această triadă ca
fiind una de efect, gândul fiind de fapt un tipar mental. Pentru a determina
tiparul mental, Zamolxe a introdus triada: intenţie-imagine-emoţie (...unde
vă este voia, acolo se duce şi mintea şi simţirea).
Intenţiile erau aşadar baza, fundaţia
tiparului mental. Discipolul era îndrumat să-şi stabilească „setul” de intenţii
pentru viaţă. Se ţinea cont atât de talentele înnăscute (dobândite în alte
vieţi), cât şi de cele potenţiale. În cartea „Legile lui Zamolxe” le-am
perceput (şi scris) ca vectori de voinţă şi de informaţie, adică un fel de
motoare animatoare ale interiorului. Ele sunt de fapt energii psihice formate
(determinate) pe structuri informaţionale perceptibile (din realitatea
efectivă). Discipolii (viitorii învăţători) nu aveau la bază intenţia de
creştere (dezvoltare) pe sistemul dual, căci ştiau că materia (şi forma) se
supune legii ciclicităţii, adică ceea ce era sus, trebuia să revină jos, ceea
ce era mare trebuie să redevină mic etc. La fel cum orice punct al unei roţi în
mişcare (şi totul în Univers este în mişcare – Legea Vibraţiei) este când sus,
când jos, tot aşa, tot ceea ce are o formă, ori capacitate, mărime, greutate
etc. se supune legilor de creştere şi descreştere.
Aşadar,
intenţiile discipolilor de la şcoala zamolxiană trebuiau să transceandă forma. Învăţau
despre forme (aspectele supuse legii dualităţii), dar nu se ataşau de ele.
Intenţiile lor erau legate de creşterea virtuţilor şi de realizarea
echilibrului interior. Virtuţile de bază (iubirea, voinţa, curajul, răbdarea,
modestia) erau considerate singurele pentru care se merita tot efortul. Fundaţia
tiparului mental era determinată de intenţiile legate de acestea.
Odată stabilite intenţiile, se forma
triada. O personalitate egotică nu lucrează cu triade, ci cu dorinţe. Diferenţa
dintre dorinţă şi intenţie face marea diferenţă dintre personalitate şi
individualitate.
Dorinţa se raportează la formă, dar intenţia
transcende forma. Dorinţa caută resurse în exterior, pe când intenţia le
găseşte în interior. Dorinţa urmăreşte aspectele dualităţii (mai mare, mai
puternic, mai bogat, mai influent etc.), pe când intenţia urmăreşte unitatea,
armonia.
Eliberările
Încă din primele zile se punea accent pe
eliberarea de temeri. Incertitudinea, îndoiala, nesiguranţa, oscilaţiile, toate
acestea erau în legătură directă cu temerile. Eliberarea de temeri putea dura
mai mult timp, căci ele pot fi foarte multe şi foarte adânc înrădăcinate în
suflet. Temerile sunt cele care stau la baza corpului psihomental reactiv.
Primul strat reactiv este cel amigdalian
(numit şi reptilian), care determină alegerea fugii ori alegerea luptei.
Acestea apar când corpul fizic este în pericol de distrugere, vătămare, moarte
sau când este vorba de dominare.
Al doilea strat reactiv este mult mai
complex, şi nociv totodată, având o structură scheletală formată din două axe:
trecut–viitor, atracţie–respingere. Toate aceste patru direcţii sunt generatoare
de dizarmonie, determinând „înlănţuirea” pe toate planurile a fiinţei umane.
Trecutul poate fi o sursă de negativitate
si dezechilibru deoarece implică: resentimentele, părerile de rău, amintirile
neplăcute etc. Viitorul poate fi şi el o sursă de negativitate deoarece
temerile de orice fel (legat de un presupus viitor) perturbă grav prezentul
(frica de boală, de sărăcie, de duşmani, de singurătate, de moarte etc.)
Atracţia şi respingerea sunt date de
diversele dorinţe şi temeri. Există o multitudine de temeri, şi de dorinţe
totodată, de aceea se spune că eliberarea de dorinţe determină şi eliberarea de
temeri. Iar pentru a te elibera de dorinţă trebuie să eliberezi energia psihică
aferentă (care generează dorinţa).
Discipolii făceau acest lucru prin
înfruntarea directă a temerilor şi prin armonia triadei
intenţie-imagine-emoţie. Rafinau emoţia lucrând la imagine (dându-i claritate
şi consistenţă), apoi „împuterniceau” imaginea prin intenţie. Echilibrul se
realiza adaptând imaginea la realitatea efectivă. Cei prinşi în dualitate nu
aveau în vedere intenţia, ci doar emoţia şi imaginea. Şi nici acestea nu erau
echilibrate, emoţia (dorinţa) fiind mai puternică.
Discipolii lucrau aşadar cu triada. Întâi
stabileau intenţia (cu totul diferită de dorinţă), apoi vizualizau
transformarea (imaginea a ceea ce doreau să transforme), iar emoţia era de fapt
o stare de mulţumire, ca un fel de bucurie anticipată. Odată deprinsă tehnica
triadei intenţie-imagine-emoţie, discipolii aveau harta către orice comoară,
precum şi o cheie cu care deschideau nenumărate porţi (necunoscute celor
neînţelepţi).
Începeau
cu eliberarea temerilor legate de corpul fizic şi cel senzitiv (foame, boală, vătămare,
moarte), apoi urma limpezirea minţii. Exerciţiile prezentate către sfârşitul primei
părţi (scrijelirea de desene cu ambele mâini, trasarea cu capul acoperit
conform unui desen dat, plus alte mici exerciţii) determinau în scurt timp creşterea
capacităţii de concentrare, precum şi o bună echilibrare pe plan mental.
Capacitatea de concentrare determină implicit şi detaşarea, alături de
eliberarea de temeri. Astfel, structura psihomentală reactivă era demontată pas
cu pas.
Putea dura ani de zile (pentru unii mai puţini,
pentru alţii mai mulţi), dar merita cu siguranţă efortul. Avantajul celor din
vechime, faţă de cei de azi, era faptul că nu aveau corpul psihomental reactiv
atât de complex ca al omului modern, şi deci nici prea multe dorinţe.
Ultimul paragraf mi-a readus in fata ochilor un paradox al zilelor de acum: oamenii de azi au un corp psihomental reactiv mai complex ca al celor de atunci, si in acelasi timp au mai putin timp zilnic pentru a-l demonta.
RăspundețiȘtergereConcluzia mea este ca, in zilele de acum, doar practicarea unei cai spirituale foarte "angajate" poate schimba cu adevarat ceva in bine in viata unui om. Simpla meditatie sau vizualizare ramane la nivel de efecte. Oamenii au nevoie de un tip de disciplina prin care sa realizeze, intr-o ora, aceeasi lucrare personala pe care o faceau atunci in 6.
Solutia echilibrata este, de fapt, ca viata lor zilnica sa fie intrepatrunsa cu disciplina sufletului lor. Astfel, calea sufletului este practicata tot timpul, in tot ce faci.
Corect!
Ștergere